Livada Poștei și-a câștigat apartenența la oraș după ce se construiesc vilele de vilegiatură pe latura de nord a străzii Șirul Livezii. Poiana naturală devine squarul de lumină și verdeață al acestor vile somptuoase. Este momentul primei abordări culturale a spațiului, abordare de factură romantică, moment în care, conștient sau nu, brașovenii decid să-i păstreze aspectul de natură “partial îmblânzită” inserată în oraș. Aliniamentele de castani ale străzii sunt propuse pentru a aduce ordine compoziției și un caracter urban.
Blocat parcă într-o buclă temporală, locul își conservă caracterul de poiană însorită, parțial antropizată, parțial sălbăticită. Intervențiile sunt minime pentru mai bine de un secol (reduse la plantarea unui grup de mesteceni) până la demararea acțiunilor de amenajare, în 2007. Societatea brașoveană reacționează vehement.
“Orice fel de intervenţie asupra acestor spații ar trebui atent studiată şi gândită [...] şi, până la urmă, redusă la minim pentru a nu altera imaginea şi funcţiunea lor bine definită în cadrul oraşului” (fragment dintr-o scrisoare de protest adresata primariei).
Conceptul propus
Aşa cum este configurat parcul la nivelul oraşului, natura e un spectacol contemplativ în care intervenţia antropică asupra parcului este abia perceptibilă. La nivelul vizitatorului natura e un spectacol participativ, un puzzle compus din detalii în care dialogul se stabileşte la nivel senzorial. Parcul poate fi parcurs în orice directie. Aleile nu sunt definite strict ci se autogenerează într-un continuu proces de mapare pe un suport propus. Platforme de interacţiune socială şi spatii de izolare meditativă sunt risipite organic in natură. Le poţi descoperi, cuceri şi apropria sau le poti ignora. Devin repere prin utilizare, într-o mapare şi lecturare a parcului proprie fiecăruia.
Parcul este un spaţiu al evenimentului, aici se poate întampla orice este in armonie cu natura.
Nu există repere funcţionale, nu există scenarii prescrise de utilizare. Spaţiul este liber, eliberat de rigidităţi şi are potenţialul unei scene: poate primi orice spectacol, organizat sau spontan, după cum oricine îl poate folosi ca platformă de manifestare. Sănius iarna, vara spaţiu de întălnire la picnic sau atelier de experiment artistic, seara amfiteatru pentru proiecţii de film sau suport pentru un spectacol de lumini, Livada Poştei poate fi şi scena şi sală de spectacol, simultan sau alternativ.
In pauză parcul, departe de a avea dezolarea unui teatru abandonat, are mai degrabă ceva din liniştea creatoare dinaintea spectacolului şi continuitatea firească dată de ritmul naturii.
Spectacolul naturii va fi ajutat să se producă în ritmul său firesc şi în acelasi timp mereu surprinzător. Fie că este vorba despre aparitia branduşelor de sub zăpadă, de candelabrele castanilor in floare, despre parfumul teilor, despre prima zăpadă aşezată peste bobiţele rosii ale scoruşilor, fiecare eveniment va fi anunţat şi aşteptat de catre braşoveni, educându-le sensibilitatea faţă de frumuseţea şi fragilitatea naturii. Noaptea, lumina va pune în valoare acelaşi spectacol, al naturii, şi-ţi va creea atmosfera necesară pentru a te întinde în iarba si a privi bolta înstelată sau de a te întâlni cu prietenii şi a cânta la chitară.
“Parcurile au o abilitate unică de a intensifica percepţia senzorială a lumii înconjurătoare.”
(Hans Ophius, Do we still need parks?)
“Un parc trebuie să fie un obiect cultural rafinat iar rafinamentul parcului va fi întotdeauna proporţional culturii urbane. În parc natura nu este nici urbană, nici naturală; este imaginativă şi spiritualizată, asemenea limbajului obisnuit căruia i se dau noi întelesuri în poezie.” (Lodewijk Baljon, Paris, laboratorul parcului secolului XXI)